De tine, Creangă, ne e dor,
de-al tău colocvial umor,
de Nică cel fără noroc
la furat și în amor.

De tine dor mereu ne-o fi,
și nouă și la-ai noști copii,
de Creangă cel preamultiubit,
de harul tău de-a povesti.

Ni-i dor de-a' tale amintiri
care trezesc în noi trăiri,
care ne fac să ne-amintim
c-am fost și noi cândva copii.

Tu ne-amintești ce noi uităm:
copiii rău să nu-i certăm,
că și noi boacăne făceam.
Copii să fim iar învățăm

când te găsim pe tine-n sat
sau la cireșe, la furat,
sau când de-acasă ai fugit
pe prund, la baltă, la scăldat.

În duhul tău cel de copil
ne regăsim pe noi, umil,
în zi cu frig sau cer senin
sau zi frumoasă de april.

A' tale basme-nveselesc
copiii care le citesc.
Cu ei ne-nveselim și noi,
și-aceste lucruri ne uimesc!

Și-atunci te plângem cu amar
ca pe-un străbun pierdut hotar.
De tine pururi ne-o fi dor,
și în cuptor, și-n făurar...