Se prinde norul iar de plopi
izbindu-se cu-accent
marin
sta vara franta
intr-un cot
pe tarmul prins sub aur copt.

Te temi de ploaia ce-o sa cada
pe coarda
albiei golite,
te temi de noaptea intinata
a iernii de pe-acum cernite...

Ti-e bine-n suflet?!
Nu e ud?!
nu-i nici o zdreanta care-si rupe
din tesatura
chipu-mi slut?!
Ti-e chiar atat de drept, iubite,
cuvantul ce l-ai aruncat
pe puntea zilelor, demult?!

Mi-e greu a face cale-ntoarsa
pe locul-n care ai lepadat
pruncia goanei noastre tandre,
a verilor cu sunet mat.

Mi-e greu a te vopsi cu rosu
sau galben, cu ceva ce-ar arde.
Te-as agata de tocul
usii. Sa ma lovesc la cap cu tine,
sa-mi sune-n tample pescarusii
plecati de-atunci din plaja stramta
ce-o strajuiau stabilopozii.

Aveam deja alge pe trup
contorsionate-n rugi de spuma...
e-atata vreme ce-a trecut
pe fruntea de acum nebuna.

Ca la ospatul de pe urma
din alta toamna ma infrupt.