Doi doi doi
Încremenind în marginea câmpului minat,
auzindu-mi țipetele ce se scurg pe sub pământ
ca un metrou retardat, aplecat peste șine
eu atrag magneți de ceară spre stomac

Trei, trei, trei
Praful nu se respiră
atunci când apa ajunge să se bea în tumultul de canale

infinit, infinit, infinit
sătul de clișee clișeizez propria-mi natură
destrămată sub focul unei brichete cu gaz lampant,
nici organele nu-mi mai sunt vii
au amuțit sub stema singurătății
și cred că ochii-mi sunt niște hârtii

finit finit finit
ca un început de tumoră versurile oglindesc nemurirea
și revelează literele strânse ca într-un sicriu
(I)ELE sunt vampiri fără obiect,
așa cum poezia s-a maturizat
fără să se dezvolte..