Mă recunoașteți adulmecându-mi
vorba pe buze uitată
pe străzi scurgându-se
pată cu pată
ca o urmă de pas
însângerată,
juma de om cu cap
răsărind dintre voi adormiți
antrenându-vă legănarea
ca o felie de lămâie pe limbă
într-o greață existențială,
singura ce-a mai rămas,
mâinile voastre odihnesc sleite
pe mine carne vie,
în loc de țipăt o îngânare de somn,
murmur maternal slăbit în colivie.
Zăceți căzuți în viață ca în tină
prin pleoapele închise instinctiv, primar,
frecventele schimbări de lumină
transformă ignoranța-n coșmar.
Și cât vă iubesc
apărându-vă inocența spurcată!
și nu v-o pot spune
cum nu i-am spus tatălui meu, tată
Gherasim, așa îl strigă îngerii,
îl caut între ridurile adânci ale feței
crezând că l-am pierdut în bătrânețe.
Sunt aici în valea plângerii
să-mi ispășesc pedeapsa observând
dintr-un loc străin până acum, neștiut,
imaginea mea-n nemișcare
compusă din trupuri de lut.