câteodată îmi țin moartea de mână
ca și cum
aș ajuta-o să traverseze un drum
atât de circulat
încât
ar lovi-o în plin punctele de vedere

nu mai cred de mult în cerbii bătuți
cu pietre prețioase
singurul adevăr este otrava ochiului
rătăcind în codrii
falselor binecuvântări
până și bocetul marii înmormântări
e fals

nu există cruce de cărat minciuna
e o balanță
între nimic și speranță
sau numai memoria multelor ierni
din care nimic nu se mai dezgheață

îmi întind asfințitul peste față
ca un nebun care se machiază
dintre unghii
inima mamei oftează
o aud:
te strângeam de gât dacă știam
că nasc un descreierat!

nu îți fă mamă cu mine păcat
gâtul
s-a nimerit să fie o dimineață
cu vene sucite cu laringe ipocrite
și moi

uite am să lunec de inimă neagră
cureaua cerului ne leagă
pe trecerea aceasta de pietoni
cămășile de amândoi

oprește-te! nu putem evada:
oamenii
sunt gratiile noastre de suflet