ÃŽn urma putreziciunii noastre
Oamenii s-au omorît între ei
Pînă nu a mai rămas nici unul.
Flămînzi de atîta ură,
Frații s-au renegat unul pe altul
Și s-au înjunghiat pe la spate.
Pămîntul a rămas pustiu
Iar sufletele noastre
Au început să plîngă și să își ceară iertare.
Cu deșert și-au umplu ochii,
Încercînd să uite măcar așa
Murdăria dinlăuntrul lor.
Vă distrugeți singuri palatele
Pentru a vă risipi apoi
Lacrimile
În amintirea dulcei copilării.
S-au îngrozit de ce au găsit
Cînd și-au deschis coastele.
Le-au închis în liniște înapoi,
Zîmbind ipocrit,
Acceptînd în tăcere pedeapsa
De a trăi unii lîngă alții.