Mai deunazi,avui o taina
cu un amic, pe banca-n parc,
cum, daca soarta sau destinul
e,vorba aceea, tot un drac.

Am zis ca nu, el s-a opus,
zambind misterios in barba,
atribuind la cel de sus
a dezlega aceasta treaba.

Zicea ca el, numind un fapt
cu doua nume separate
nu s-a gandit si nici n-a stat
la fiece sa faca parte.

Asa ca Nae, amicul meu,
considera faptul comun,
dar nu gandea ca dumnezeu
facu in fond un lucru bun.

M-am fandosit in fata lui
umil, c-o mica reverenta,
mimand ca toata asta treaba,
percepe-o mare diferenta.

Si-am zis: destinu-i poruncit,
vezi tu?, de pronia cereasca,
ne-avand nimic de impartit
cu soarta cea lumeasca.

De soarta, daca nu te ingrijesti,
s-o duci cu bine pe pamant,
sa nu mai ceri fortei ceresti
te scape si de legamant.

Ce legamant? m-a intrebat
privind surprins la mine.
Ca soarta trebuie facuta
mereu, numai de tine.

Destinu-i sacru, definit
prin doua puncte limitate,
iar soarta-i care umple golul
din nastere si pan-la moarte.