sunt clipe în care te poți sufoca
îmi doresc să pot respira altfel
decât aerul închis al încăperii
ce-mi cuprinde cu dispreț mintea
într-o nocturnă exagerare

de la o vreme admir pașii in cadență
pe care îmi pleaca sângele
atras de nostagia sensului unic
puțin mai departe călcâiul de asfalt
al bulevardului zace în agonie
străpuns de picamere mă privește
ca un aristocrat linșat de mulțime

cineva leagă un tren de epocă
la picioarele peronului
simt urletul unui animal captiv
cum își află prin abur ureche
întâlnesc aceeași femeie roșcată
dându-se huța pe un lanț de năluci
prinsă într-un dans fără legi
alunecă spre mine fragilă ca un cocon
face o reverență apoi zâmbește
îmi apucă mâinile
le privește doar
ca și când ar căuta semne
după ce ne despărțim
îmi scrie numele pe asfalt
cu animale marine
se uită în gol
de parcă ne-am pierde ultima oară