Pădurea doarme, cufundată-n nepăsare
În somnolența plină de idealuri
Luna măreață printre crengi răsare,
Cernându-și razele-n spumoase valuri.

Un suflu de răcoare înfioară focul,
Ce mângâie tăcerea cu flăcările sale.
În negrul întuneric ele își poartă jocul
Ca o idilă unei nopți polare.

În feeria pură a vremilor de mâine
Gândesc la vremi trecute, încinse de disprețe
Și sub privirea moartă a umbrelor străine
Plutesc pe-ai nopții aburi în amintiri răzlețe.

Pe nori apare-o umbră - e zeul ce se naște
În mintea omenirii, setoasă de ospățuri.
Din el răsare Raiul, spre fericirea voastră,
Dar iată și Infernul, însângerate ghețuri.

Din umbrele pădurii iau naștere zeițe,
Din crengile bătrâne coboară falnic zeii
La cei ce li se-nchină le-ndeplinesc dorințe,
În iadul plin de lacrimi sunt aruncați ateii.

Cu inima arzândă privesc în ochii voștri,
Prieteni ai prostiei ce v-ați distrus destinul.
I-ați inventat pe alții, i-ați transformat în monștri,
Iar voi, din suferință, le admirați festinul.

Tresar din sumbra, depărtata plăsmuire,
Trezit de trosnetul din apropiere.
Trăiesc cu gândul la pierduta nemurire,
Doar amintirea-mi este mângâiere.