27 noiembrie

tu erai mai aproape cu 12 luni
de mâinile învățate să te crească
o îmbrățișare se rostogolea pe șinele din suflet
repede ca un fum purtat din fereastră-n fereastră

mi se părea că e singura gară
în care aș fi putut să cobor
și unde oamenii ar fi văzut că nu mai dorm
că merg normal pe stradă, fără să mai sar într-un picior

de fapt, fiecărui necunoscut i-aș fi dat “bună ziua”
fără să întreb de ce la mine se pierde lumina
acum știu. azi, duminică, 27 noiembrie
lumânările cu soț se aprind în familie

am aflat cum prin biserici au început
să se vândă pe bandă acatiste la modă
chiar și o parte din icoanele moarte.
trebuia să știu că nu se fumează
că albastrul e doar o săgeată ce poartă umbre

“atenție, se închid ușile!”urmează stația “urări”
cu peronul pe urechea stângă”.



tare ca piatra

ce tânără și frumoasă e fata asta de lângă mine
dacă ai vedea-o ai întreba-o sigur
unde dracu se duce încălțată în cizmele alea negre
ai vedea ce insistent se uită la mine
eu îi ignor mirosul părului de călătoare fără bilet
cu chip de felină
mie îmi vine să dau cu bolovani în versuri
să se miște încet, să respecte limita de viteză
să dau foc la vagoanele din Piatra –Olt
nu pot să strănut în trenul ăsta
nu are cine să-mi zică “noroc”
nici tânără aceasta și nici acarul nu știe
că e de piatră și norocul meu
tare, tare ca piatra.



Scad câte o moarte

eu nu mai sunt frumoasă, tinerețea mea se schimbă
ca o locomotivă a ultimului tren

stăteam cu capul aplecat pe fereastra murdară
mă gândeam că uneori e mai bine să pleci cu alt tren
că nu e nimeni să-ți interzică asta
depinde de inimi în care parte au oprirea

mai lăsați domnișoară, țigara
dacă nu se fumează în tren, nu se fumează
nu pot să tac
e problema dumneavoastră, domnule?

bătrânul acela era surd, nu știa că pe mine
cineva trebuia să mă plătească în șoapte
ca să pot renunța la fumat și să pot ocoli gândurile

o să ajug prea repede acasă. mă crezi?
îmi vine să număr, să adun om cu om
fiecare vagon de la un capăt la altul al vieții
să rămână în urmă ca o cenușă
în alb cuvintele nescrise, nefumate

dar, mai bine încep să scad câte o moarte când plec
poate fi simplu, trebuie doar să cred, să închid ochii
am să șuvițez în roz următoarea întoarcere.



inimă falsă

suntem uzi până la măduvă
până la inimă ne ating privirile.
mai sus. pe aceeași linie cu noaptea ce vine
din trup se nasc rădăcini ca o moarte
și numai durerile ne trezesc din visare
ne îngropăm sângele ca o inimă falsă

te las să-mi duci arderea până la capăt
să mă muți dintr-un pahar în altul. la pol
fără să știm dinspre îngeri ce cade
din ferestre ce pleacă
și plânge.


între mine și tine

noaptea încep să aleg
mereu între mine și tine
apar alte umbre
și am toate tăvile de argint pline
un ochi roșu tremurând
la încheietura ultimului vis
adun pe degete câte un fum
de parcă singurele mele amintiri despre mare
erau doar puncte din ceară de miercuri
merg spre casă, îmbrăcată până la os
într-o atingere verde
mi se face rău, oglinzile încep să mă mintă
tac până se umple și scrumiera în colțuri
tac cu fire de roz