dorina mi-a adus cafeaua s-a așezat în genunchi cu rochia în mână
așteaptă. peste un timp, deja
se mișcă dar nu spune nimic
mă știe alb și întors
ca orice poet

scriu dorina se lipește de mine ca o liană își dă drumul la sânge
dorina râde mult, ea crede că eu nu iubesc
dacă aș fi iubit-o ar fi murit de plăcere până acum
îmi zice să o iubesc o viață și o moarte nu se știe niciodată

după arcul sprâncenei știu dorina ai teamă de mine
îi sărut glezna, îi mângâi spinarea cu ultimul vers
îmi plimbă limba de la un soare la altul
(să nu mai fiu atât de obsedat, dacă cineva observă semnele sau îi studiază mersul, eventual)

dorinei îi strecuram pe sub bancă bilețele de amor, îi atingeam genunchii cu buricul stelelor ea fiind din născare un fel de noapte atunci am adormit împreună dar nu s-a întâmplat nimic nimic s-a urcat în nava spațială m-a lăsat în brațe cu un perete alb scorojit te iubesc -așa scria mina -, țestule

dorina s-a dus să-mi spele ceașca, acum putem vorbi despre tine, te știu o adevărată franțuzoaică nemernică