Eu m-am întins cu umbra la pământ ,
Lăsându-mi trupul greu , purtat de ea ,
Ducându-mi efemerul spre Cuvânt ,
Dar umbra tot cu mine rămânea .

Atunci am ars speranțele de bine ,
Le-am aruncat pierdute , undeva ,
Acolo unde negrul mereu vine ,
Încătușat în colțuri mici de stea .

De mult creștea în mine disperare
Pe care am modelat-o lin , în lut ,
Rea , picătura limpede tot sare ,
Anunță că paharul s-a umplut .