...apoi, te-am condus în cameră,
ți-am oferit un scaun tipic,
ți-am spus că distanța dintre două puncte
e o linie dreaptă, cum distanța
dintre piepturile noastre, buzele noastre,
pupilele, buricele degetelor,
e o poezie dreaptă, scrisă cu gestul
de-a-mi oferi o pară in piață, în mulțime.

Apoi, adormeai în buzele tale,
cum o pisică pe canapea,
cum in tărâmul ploii de dincolo de fereastră,
adormeau atingerile, respirările,
străzile în carouri si firmele luminoase.

Apoi am inceput să mă plâng pe dinăuntru,
și dincolo de tine ascultam operă,
așteptam trenul de 8:30 și pe cel de 11:30.
Cântecul difuzat in cotidian incepea asa:
"there are nine million bicycles in Beijing
that's a fact,it's a thing we can deny,
like the fact that I will love you till I dye."

Apoi, te-am sărutat, ți-am oferit un scaun tipic,
si-am invitat noaptea in zbaterile noastre.
Apoi am incetat să ne mai rugăm
în speranța că poemul acesta o să ne țină locul.