“Oamenii sunt fructe plimbătoare
ale unui pom cu mult mai mare” (Nichita Stănescu)
o mișcare a emoțiilor într-un templu ruinat
o-ntâmplare de a fi
călătoare printr-un aer vinovat
își încordează mușchii sub pielea visului
pentru a ridica râsul greu în vârful unui entuziasm
într-un echilibru instabil
acesta cade la baza plânsului.

“Zidul de gheață al morții îmi bate pieptul” (Nichita Stănescu)
un zombi o călărește urcând colina unei vertebre
un corn de fildeș o străpunge în miezul neființei
din ea curge sânge negru peste semințele lumii
care germinează în spaime și obsesii devoratoare
sinele este îndrăgostit de fericire topită într-un lingou de aur
o iubire imposibilă
înfășurată în materia morții.

Azvârlit din sine
melc fără carcasă
zdrobit de talpa neputinței
bărbatul se rostogolește după femeie
ca o stâncă desprinsă de versantul muntelui.