verde-albastru, gândul rupt;
oxidate așteptări lunecă-n adânc purtate:
ploi metalice tăioase, le scufundă dedesupt
iar din vânturi se preling un fel de șoapte, cânt sălbatic, dans străin, albastru-verde
nu mă aude - nu mă vede, nici surâsul nici tristețea, stranii pietre-mi ies din carne
prefăcându-mă-n ciudată, neștiută stâncă în locuri unde n-au fost munți nicicând...
verde-albastru, obsesiv, îmi inunda pân' și umbra - nu știu care și nici cum
smulge cântecul mirării prealăsându-mă în praguri unde sunetul se naște din culoare - nebuniei
dând hotar
ce mai sper când spre amar și verde-albastru
minerala-mi încleștare, mă împinge-n nemurire astfel?
...cum pot porții da de știre că sunt om și nu sunt piatră,
sunt aici chiar de-s vremelnic, sunt așa , chiar și nedemn - cine imi facu tiparul
întrebați-lă pe el..!... neputința când mă fierbe, rup veșmântul lunii, ard, bezmetic fug
pun prostiei mele jug, ar apoi cu el tot cerul; nu pământu-mi stă în cale , ci un biet pietroi ce-n mine
își găsi culcuș și, vai, nu găsesc, nu , nici așa, drum în piatră, visului...
.............................................
liniștea din nou mă pierde
murmur crește , crește,... tunet, piatra-n formă de ureche dăltuită spre apus
din lumina albastru -verde mai ajunge ca o palidă amintire, din smintire nu rămân decât dorinți trunchiate, mai deșarte chiar, un pic, până se prelinge toată ca o dâră, în verde-albastru,