mâna aceasta care se retrage cu mult mai grea este voi nu o vedeți
și am ceva de rege care plânge singur în noaptea sfântului bartholomeu

cu degete lungi împletite în uși pe spatele dragostei se adâncește
voi trăiți prea puțin e atât de departe cel care singur plânge regește

la margine de cerc închis dar care cerc aici e totul
eu mișc un corp cu-această mână și-n cer eu răscolesc cu botul

ah trebuia să ne-ntâlnim în piramidele de buze roze
și-n ceruri de cristal cu dinți sublimi rupând din umeri reci metamorfoze

acum când merg să mă afund în visu-n care sap la cultul tău de aur
încleștarea mă va trezi într-o nespusă lume

dar știu o mână în flăcări deschizând miracolul
dar știu o mână care lăsând scrum pe harpă
ajunge înainte la marea resemnare
și ridul nu acoperă nimic în întregime

ci stirpe din care altfel
bătrân de nerecunoscut e fiul tău
când genunchii aceia abia îți vor apăsa pieptul
tăcerea din urmă e numai
să-l duci mai departe