în ultima lojă a murit un porumbel
cu o aripă întinsă
ai crede că iarna e imnul îngândurării

mi-e scârbă de sărbătorile mincinoase
incendiez pădurile de brad –
de ce ne mâzgălim viața
cu pomi de crăciun?
întreb un avion de hârtie îndoit
cu degete de copil
întreit de linii imaginare
înmulțit confeti de oarbă fericire

anul acesta am învelit în staniol
tomberoanele
cele mai înalte sună cel mai tare a gol
sau poate oasele cerului fermentează
galaxii de gunoaie
care putrezesc în ani-lumină

nopțile sunt căptușite cu borangic
emoțiile vibrează în mine ca un greiere
într-un câmp de mac
te urăsc dumnezeule și nu te încap
în nici un blestem și nici o rugăciune

duc un castron de lut cu sarmale
bătrânului fără casă ce doarme sub scară
scoate limba la mine
sunt sigur că e amară
apoi aruncă mâncarea la câini

mă simt furios neputincios totodată
(de știam îți aduceam un covrig!)
parcă numai glasul meu răsună în lume
mi se face rușine
deodată mai frig