Tu mori pe drum, Adame,
dacă mai călătorești
așa, nebunule...așa, atât de
nebun ca un nebun! Oprește-te
mă, omule, salvează-te!
Lasă la o parte, odată...
toată literatura românească!
Lasă-te de Eminescu, Blaga, Bacovia.
Uită-l pe Barbu și Arghezi, uită-i.
Nu vezi cum dispari din cauza lui Bogza
și tot te micșorezi, acum, de la Naum?
Ce-ai tu cu Urmuz și Caragiale!
Și ce dacă este pe lume Oda
în metru antic și Rugăciunea
unui dac, Poarta sărutului
și Coloana infinită?

Lasă-te de toți, lasă-te de tot.
Vină, mă, acasă, omule sălbatic.
Nemernicule, muritorule!
Mălaiul mă-ti, auzi!

Dar, crede-mă, vei muri
așa,pe drumuri trăind.
Tot la masa cu hârtie
și de munca de tradus. Viața ta
atunci, adevărată, unde-i?
Din ce mâncăm acasă, ce pâine de Cristos
și unde sunt vinurile noastre de altă dată
albe și grele, carnea afumată,
cu cartofi mărunți pentru copii,
din ce sumă fabuloasă încă
mai trăim și noi doi, spune-mi
traducătorule răstignit
din răsărit?

Și eu spun

Poetul, ca și
soldatul...asta este, iubito
așa ne este, așa, frate Hristea
al meu!Eu nu mă las, Nichita.
Lăsați-mă
să mor!


(ÃŽn trenul spre Belgrad, 11 mai 1994)