Privirea mea adâncită o regăseam
în tine
Te căutam în umbrele lăsate de noapte
Șă-și joace dorul pe pereți
Te înțelegeam în frunzele toamnei
De ce putrede?
În florile de ghiață, în tremurul vertebrelor mele, în cerul
O, mai ales în cerul pe care îmi promiteai
Că vom ști să-l privim
În iubire.
În iubirea tuturor pentru toate
Erai tu, fantastic saltimbanc al
Înțelegerii... al surzeniei.
Nu. N-ai văzut cît de acolo eram
Nu mi-ai simțit zbaterea prelungă
Lupta de a ieși, tu nu vedeai
Paianjenul însingurării
Tu ai trecut, cum trece o boală
O plângere, un moft
Și ți-am spus”Am să merg cu ochii închiși
Drept înainte, până la prima ușă.Va fi descuiată?
Mă voi izbi de ea la infinit?”
Ai plecat.Pas încet, limită spontană,
Spuma mării vânturată imediat
Imediat ce valul a trecut,
O, dar știam:Mă izbisem
De prima din ușile orbirii mele.
***

Ne văzurăm de-atunci fiecare
De-curgerea sa
În parte.