Paltini mari
și-n frunze rari
îmi vorbesc în șoaptă,
în lumina necoaptă.
Zumzet viu se lasă
bate-ncet în fereastră
luna albă și măiastră
că și-a uitat chipul de crăiasă
și-l vrea înapoi,
vrea să rupă totul dintre noi
dar eu nu voi,nu voi.
Am să te ascund departe
într-o copertă de carte,
unde nu te va găsi
și împreună pururi vom fi.
Am să-ți spun o poveste
și am să-ți aduc de veste
că de la stele am aflat
că ți-au pregătit un palat
sus în ceruri,printre ele,
departe de gândurile mele.
Aș vrea să te întreb de pleci,
acolo departe în locuri reci,
eternitatea cu cine o s-o petreci ?
La chipul meu în veci
sunt curios de vei renunța
sau va fi ceva așa,
trecător ca un muritor,
mă vei uita în ochi străin,
în umbra de om hain,
te rog să nu pleci,
nu acum,nici în veci,
te rog din nou să-ți amintești
și lunii să-i vorbești,
pe ea s-o lămurești,
însă în șoaptă,
când lumina se dilată
și mă cuprinde iară,
ca pe o fiară
rănită timid,
ca un hibrid,
ascuns undeva pe filă,
lângă lacrima ta, copilă !