îmi ridicam gândul printre oameni
treizecișisase de ani uitasem să trăiesc
pe stradă mă priveam dintr-o parte
ca pe unul rătăcit într-un labirint viu
din când în când se punea roșu și-mi astupam existența
auzisem că provoacă hemoragii în intersecții

câteva treceri verzi mă trezesc într-o altă lume
pereții își ascultă vecinii și s-ar dărâma
culorile aduc sărăcie pe chipul muritorilor
nimic nu se naște

mai bine închid ochii
și mă întorc deasupra norilor
să îți arăt iubirea așa cum s-a născut

hai să bem cafeaua