Dau succesiv bobîrnace cârmei
ce se proiectează automat
în stânga-infinit sau dreapta-infinit.
Îmi lipsește mult-mediatizata
neutralitate axiologică...
Caut nostalgic pe mări mișcătoare
mereu nepătrunsul paradis pierdut-orizont
ținându-mi continuu respirația
așteptând un matelot de sus
să urle frenetic: "Thalassa, Thalassa!"...
Cine știe câți Sisifi sunt acum
pe roata ce-o învârt,
plătindu-și cutezanța onirică pe cârma mea?
Poate de aceea căutări mesfârșite
își prelungesc repaosul în nepătruns.
Poate inițiativa mea de a manipula mecanic cârma
naște noi vini de plătit.
Poate zbaterea mea ucide
subtilul răspuns din nemișcare.

Ne înclinăm succesiv, stânga-dreapta,
fără a găsi celebra neutralitate, necesarul echilibru.
Luna se oglindește în ape... atâtea frânghii
au biciut-o prăbușindu-se,
roase de șobolani și de vreme...
Îmi dau seama că, de fapt, nici nu am plecat.
Ancora noastră ruginită demult
s-a încăpățânat în mormântul-rădăcină.
Am rămas ultimii de pe planetă.
Începem să terminăm aerul, fără macar
să fi apucat să ne mișcăm de pe țărm
sau să-mpingem limita de nisip mai departe.

Suntem un vas-fantomă cu patetici marinari mucegăiți
(am fi vrut să fim pirați - asta și moartea
și nechibzuința ni se păreau în tinerețe
niște chestiuni romantice).
Căngile nu ne mai ajută.
Soarele apune acum ultima oară
pentru ultimii ochi muritori -
un sfârâit de chibrit și gata. Beznă absolută.
Pieptul mă apasă simplu și greu.

Va rămâne-n urma noastră
condamnata Arcă,
veșnic pe-un țărm,
căutând un catarg.

Prin ultimele guri de oxigen,
simt în nări aproape uitatul
miros de rășină de brad.
Nu mă mai simt.
Aud:"Thalassa, Thalassa!..."

12 august 2005