până la urmă totul se va sfârși cu bine:
pixul meu, nenorocitul acesta de Bic,
va urca la cer
și toată lumea va spune: „Uite un pix înălțându-se! ”
vor mai spune: „Mamă, mamă, că multe cuvinte a mai chinuit!”
la care o voce-nțeleaptă va riposta:
„Mai rău de cuvintele pe care nu le-a chinuit!
Mai rău de cuvintele pe care nici nu le-a scris! ”

o groază de foi curate împăturindu-se cu de la sine putere
vor căuta mântuirea în sfârâit de chibrit
înțelegând că pentru ele alfabetul e mort,
iar dicționarele – putrede.

în vremea asta pixul meu va ajunge suficient de sus
ca să se simtă în ceruri. îngerii vor zice:
„Uite, ne-a aruncat cineva un os!”
„Nu-i os, e un pix!” va riposta o voce înțeleaptă
cu atât mai înțeleaptă cu cât va ieși din gură de înger.

și – fâl! fâl! se vor lărgi iar cerurile
deschizându-se altele noi unde alți îngeri vor crede
că li s-a aruncat un os,
dar vor afla că e pix. sigur că da – pix!
fâl-fâl! tot mai sus, tot mai aproape de locul unde
va trebui să afle ce s-a ales din tot ce-a scris.