Viața e o continuă speranță
formată din prea multe speranțe mici
legate între ele cu lacrimi.
Viața e o eternă durere mută,
și surdă și oarbă,
o durere atroce, nefirească,
cu care deja te-ai obișnuit
și nu o mai simți.

Viața e o perpetuă așteptare,
așteptarea unei clipe
care mereu întârzie deliberat
sau pur și simplu uită să mai vină.
Îi cauți iluzia într-un bar
sau într-o cafenea întunecată,
sau într-un zâmbet aruncat de cineva
la întâmplare.

Viața e acea tristețe profundă ce-o simți
când vezi că în clepsidră nisipul tot curge,
când simți că picuri de foc îți îngheață obrajii
și știi că toată durerea din tine
își are originea în acea întârziere
a unei clipe de fericire rămasă în haos,
clipa ta de fericire, care nu te vrea,
care te-a uitat...