are ochii mirați poartă cumva rozul
ca pe o ancoră în zile
să nu se piardă
dincolo de limita înaltă a unei iubiri
numără tăcerile filă cu filă
și nu știe de ce nu găsește seara
același înger pentru copil

când scrie se pierde pe sine
într-o cerneală mov
se plimbă prin versuri
cu lentoarea unei dimineți de noiembrie

numai dumnezeu înțelege verdele ei apă
adâncit de singurătate
printre liane și umbre

îi este atât de teamă să nu alunece
spre sâmbăta orbilor
încât privește lumina direct în ochi
și îi spune răspicat versuri din psalmi
amintind bărbatului să alunge întunericul