Am lacrimi în ochi și sufletul mi-e greu
Și suferința iar spre mine aleargă
Pășesc pe drumul ce tot eu
L-am construit când inima mi-e moartă.

Pășesc așa spre depărtări
Zăresc în jur necunoscutul,
Aș vrea să mă destăinui, nu am cui,
Dar suferința-i înăuntru.

Și te zăresc, și îmi alini privirea
Cu licăriri mici de cristal
Cu razele ce se strecoară
Printre frunze și crengi de chihlimbar.

Și mă alini cu-n foșnet sumbru
Cu pași ce au trecut demult
Tu îmi inspiri eternitatea
Și suferința ce secole-o ascund.

Mă regăsesc chiar printre trunchiuri
De carpen și stejar, plimbându-mă încet
Lăsând în urmă numai gânduri
Ce eu n-am să le mai culeg.

Și mă opresc ușor la râul
Ce curge-ncet și liniștit
Îmi spală lacrimile care
Vor curge, cred, la infinit.

Mă las ușor dusă de valuri
Și mă așez la umbra ta
Sub ramuri ce se scaldă-n ape
Și duc departe vocea mea.

Un cântec lung se-aude în depărtarea
Cea infinită a cerului
Ea va purta mereu cântarea
Acelei păsări și a sufletului.

Eu aș rămâne pe vecie
Printre ale tale lungi cărări
Să nu mai sufăr din iubire
Și să privesc spre depărtări.