Azi-noapte am întâlnit o fantomă de gheață
Plutind într-o rece și densă ceață.
Pe undeva, între spațiu și timp, pendulai...
Tăceai, mă priveai.

Privirea ta caldă, care sfida întunericul din noi,
Ne dezbrăca de noi, lăsându-ne goi.
Unghii însângerate zgâriau carnea moale
Scoțând la iveală latente răscoale.

Aș fi vrut să te iau în brațe și să-ți alin durerea
Dar foșnetul pașilor mei spre tine ar fi rupt tăcerea,
Tăcerea aceea care-mi spunea că încă mă iubești,
Că nu contează c-am greșit, căci chiar și tu greșești.

Și-ai dispărut și-am dispărut și eu
Din vidul acela negru și greu.
Și m-am trezit și nici acum nu știu
Dacă locul meu în al tău suflet e încă pustiu.

Dar ce contează ce-am simțit
În visul acela nerostit?!
La fel ca tine, alții mi-au mărturisit
Că într-adevăr tu m-ai iubit.

Da! M-ai iubit și mă iubești și-acum.
Drumul spre tine-i o cărare din negru de fum.
Și-mi pun un semn al întrebării:
Cine-ți va mai vorbi despre căsuța de pe malul mării?