OPREȘTE TU FURTUNA!


Odată... stăteam privind,
Cum bate vântul;
Și ploaia ce lovea-n fereastra mea.
Priveam copacii,
Ce se-nclinau tăcuți în noaptea grea.
Afară era furtună,
Un zbucium greu de explicat,
Însă la fel era,
Și în ființa mea.
Era furtună pe marea vieții mele.

Ai privit vreodată...
Apa albastr-a mării?
Când vântul tace,
E leneșă, e lină și domoală.
Însă când vântul bate cu putere,
Și crengile se-ndoaie în copaci,
Atunci se tulbură,
Și valurile-ncep rebele,
Să se lovească cu putere,
Când vin urlând la mal.

Îngenunchiat priveam ...
Plângând la stele,
Și mă gândeam,
La Cel ce-a spus furtunii:
„Tu să taci!”
Cu un cuvânt El a oprit și vântul,
Și marea-nvolburată a tăcut.
Dorind aceeași liniște cerească,
Eu m-am rugat:

„Iisuse, afară e furtună,
La fel în viața mea,
Te rog să iei cuvântul,
Să cerți furtuna grea.
Tu să oprești și vântul,
Și firea mea cea rea.
Adu Tu pacea lină,
... Seninătatea Ta.”