Să prind, Doamne, rădăcini din vârful pașilor,
trupul tot trunchi să devin.
Brațele, în gestul tandru al despletirii,
să le înalț către cer
în ramuri înflorite.


Să adun, printre frunze, eclipsa solară
și s-o imortalizez pe pământ.
Să-mi foșnesc gândurile
la fiecare adiere de vânt,
iar furtunile să le domolesc
printre rânduri de scoarță.

Dacă plâng toamna,
cu soare ruginiu
asfințind până la cer,
să nu-mi fie grea iarna
viscolind amintirile toate.

Să iau din nopțile reci, cu lună plină,
puterea să înmuguresc
în zorii primului echinocțiu,
ca să împlinesc ritualul
într-o veșnicie solitară,
fără teama îngropăciunii
în pământ vâscos…

Mă rog, Doamne, respirând,
pentru suflete păduri.