E lună undeva pe cer și vântu-mi suflă crengile.
Ploaia îmi tot cântă dar eu sunt din ce în ce mai surdă.
Privesc obsesiv în vitrina și vad că sutienul e prea mare pentru sânii manechinului din plastic.
Mi-am spus că te iubesc dar am mințit.
Lacrimile din fața acelui oarecare coafor sunt doar un alt eu pierdut în tine .
Și îmi spuneai că nu poți să dormi dar păcătuiai în brațele Evei.
Și nici o frunză nu mai au crengile mele. . . .
Sunt manechin din plastic.