Când a venit Ioan
Din pulberea pustie,
S-a luminat văzduhul
De neagra vecinicie?

Atunci,contorsionat Cuvântul,
Se legăna sub glie.
Și când s-a frânt,
Călcâiul îi alerga molatec
Spre apa străvezie.

Lăsând în urmă steaua,
Mâncată de-ntuneric,
S-a liniștit Ozonul,
În leșuri tremurând?
..........................
Atunci,Cerul s-a înfundat în sine,
În inima oaselor lui,
Strălucind a fosfor și a calcar
Prin toate ungherile timpului.

Ochii lui de bazalt,
Coborâți din Marele-Înalt,
În cerul gurii mele de mânz,
Resfirau trupul tâmplelor
Ca pe o coamă de leu.
Pășunea Raiului meu,
Înverzea pe fruntea lunii,
Înmiresmând cu putere,
Toți schingiuiții pe funii.

Cei pierduți în închipuirea
Norilor negri,
Înfundați în vârful de piramid,
Înnebuneau de lumină.
............................
Nu mai am dreptul la strigare;
Urletul meu e răbufnit în tăcere.
Sunt o rană a sunetului,
Rătăcit ca o moarte prin ere.