Sunt condamnat la întuneric,
La neliniște în noapte!
La țipăt de sergent isteric
Să-mi înec gânduri și șoapte!

Sunt condamnat la întuneric,
La supunere prostească
Unui imbecil coleric
Lipsit de minte omenească!

Cum se mai învârte roata!
De când urlam prin copaci
Am crezut că omu-i gata...
Doamne! Ce de prostănaci!

Diferența absolută
Dintre oameni și maimuță
E că una este mută
Și nu merge în căruță!

Altfel nu! Nimic nu face
Diferența între noi!
Că vă place... nu vă place...
Toți suntem doar niște boi!

Ce savanți?! Și ce gândire?!
Doar cuvinte pe hârtie!
În întreaga omenire
Nu-i impozit pe prostie!

Asta-i calea cea mai bună
De-a ne umple vistieria
Atât timp cât e stăpână
Peste toate isteria...

Toți se vor gândiri mărețe!
Șefi de trib ar vrea să fie
Și în mințile lor crețe
Viața e o feerie...

„Supărat e omul ăsta
Pe viață și pe destin!”
O să spuneți; „E în ăsta
Doar furie și venin!”

Dar întreb, cât mai am dreptul:
Dacă voi gândiți astfel
Nu-i așa că înțeleptul
Pentru voi e un tembel?

Cum amestecați într-una
În gândirea voastră fadă
Adevărul cu minciuna,
Toate puse la grămadă?

Cum de nu puteți pricepe
Ce ușor e să fii om,
Să-ți gonești din jur otrepe,
Dându-te, iar, jos din pom?

Las-o-ncolo de maimuță!
Te-nțeleg: ți-e verișoară!
Dar pricepe, tu, drăguță,
Că prostia o să doară!