PÃRINTII DACIEI


În aceeasi miscare, Istoria si Timpul,
Împart drumul cu nemărginite hotare.
A lor e fiul ce l-au numit Destinul,
Neclintit si ursuz, un drum pentru fiecare.

În iuteala lui neîncetată,
Preabunul sau nemilosul Destin,
Presară în drum câteodată
După poftă miere sau venin.

O preafrumoasă fată din zei scoborâtă,
Pe Cer îl are tată, pe Glie mamă,
O cheamă Dochia cea Înteleaptă,
E cu Destinul de-o seamă.

Îi stie de frică, nu-i stă în cale,
I-a gustat din veninu-i amar,
Au învătat-o părintii cum să-l ocoale,
O piele de urs sub un stejar secular.

În această fărâmă din infinitul Univers,
Destinul nu vede, nu-si poate trimite
Să-i ducă vrerea a noii vieti mers
Cele trei ale lui dragi Ursite.

Cu bucurie din cer, până-n pământ jos
Au dansat zeii si ceru-nstelat,
Când Dochia si Făt-Frumos,
Au zis că vor avea mândru băiat.

-Cum o să-i spuneti? întreabă Cerul tată,
-Zamolxe-nteleptul, au zis într-un glas.
-Ne bucurăm atât de mult draga mea fată,
Că se naste copilul ce va domni în Carpati.

Si a urmat apoi petrecere mare,
Au venit cu totii si Istoria si Timpul,
Si Glia si Cerul în strai de sărbătoare,
Si nelipsitul, Destinul.

Toată lumea a dăntuit si s-a bucurat,
Un Lup Alb a cântat sub draga lui Lună,
Copilului cu ochi albastru curat,
I-au dat întelepciune si inimă bună.

Destinul, o iubeste în taină însă,
Pe Dochia preafrumoasă ca o stea curată.
El sărută copilul cu inima plînsă,
Îi ceru iertare si îi promise venin.

La împlinitul sorocului,
Ursitoarele veniră în tară,
Cu gândul Destinului,
Să dea copilului otrava amară.

Dochia după cum a-nvătat,
A luat copilul la umbra unui stejar,
Si în piele de urs strâns l-a legat.
Să se-ntoarcă Ursitoarele cu otrava-n pahar.

-Copilul meu aceste vorbe să nu uiti,
Mi-am dat viata nu pentru tine
Ci pentru neamul cu inimi mari si minti iuti,
Pe care ai să-l conduci cu a ta-ntelepciune.

Destinul cu venin în ochi si fulgere-n mâini,
S-a răzbunat cumplit pe cei doi părinti,
I-a condamnat la întunericul etern,
Uitând pe Zamolxe sub stejarii înalti.

Zamolxe crescu si străbătu lumea,
În cele patru colturi se ascundea copilul,
Cu gândul la întelepciunea
Care să-l scape de otrava ce i-o promise Destinul.

Ochii săi albastri ca un tău de munte,
Pătrunzători si avizi de cunoastere,
Priveau lumea cu luare aminte,
Dar noaptea îi arătau doar drumul de-ntoarcere.

Bunicul său Cerul preînaltul,
Îi zicea că timpul venise,
Să înfrunte Destinul,
Să adune poporul precum i se hărăzise.

Vechiul pământ de legende si mit,
Îl primea cântând si zâmbind,
Aducea focul întelepciunii de la zei venit,
Ca-n iarna aspră al căldurii colind.

Învinse ale Destinului mărunte osânzi,
Îmbrăcase ostenii în mândre armuri,
Săpase cuiburi-cetăti în creieri de munti,
Aduse pacea pe-ale Daciei plaiuri.

Într-o noapte senină cu stele,
Îi vorbi maica sa cu vorba ei blândă,
Că văzuse cum crescuse poporu său drag
Că de fiul ei întelept e mândră.

Într-o zi senină cu soare,
Îl încerca pe Zamolxe un necurpins dor de părinti
Auzi vocea suavă a Cerului mare,
Să urce din popor în înaltii munti.

Căută loc din care să vadă
Fii săi cum devin puternici si iuti la minti,
În drum se opri să facă
Un loc care să aducă aminte de-ai lui părinti.

Un Făt-frumos de piatră suierător,
Două babe stau si torc,
Pentru mine si popor,
Părintii mei au învins Destinul cu dragoste si foc.

Plecă Zamolxe din muntele Om,
Să-si facă casă si masă de piatră
În pestera de muntele Kogaion,
Si aprinse focul întelepciunii pe vatră.

De atunci are poporul lui strajă,
Cu forta lui caldă îl tine laolaltă
Îi sopteste vorbe pline de vrajă
Să nu-si uite numele Dac niciodată.