cobor treptele fiecare om îmi amintește de o zi cu ritm necunoscut
încerc să ridic tonalitatea sunetelor
să mă aud cumva din gura lor să ascult cum ies din ei
să mă rostogolesc mereu cu alt corp

semăn cu un domino întreg o singură piesă-om cade și totul se dărâmă
ultima își rămâne sieși ca un zgomot de fond continuu
peste care toate celelalte își trec umbrele

nu ating nimic la marginea treptelor un oraș de plumb își cheamă demonii
bărbatul își întoarce ochii în sensul de alunecare a pieselor
seamănă cu arhitecții soarelui
numai chipul îi trădează jocul agresiv din final

îmi adun piesele nu îi pot lăsa nimic din oamenii mei
le apăr golurile perfecte

să rămână singur la capătul plumbului