Pe cărarea care duce
Prin pădurea-ntunecată,
Nevrând noaptea s-o apuce,
Trece sprintenă o fată.

O dată pe săptămână
Ea urcă pan-la poiană,
Să grijească de-o batrână
Singurică și sărmană.

Cu un coș plin de bucate
Și-n obraji cu bujorei,
Numai crengile uscate
Se rupeau sub pașii ei.

Cu rochița-i de matasă
Merge vesela, sprințară,
Prin padurea-ntunecoasă
Mirosind a primăvară.

Trupu-i fraged abia cară
Coșul cu bucate-alese,
Când, un pui de căprioară
Din tufiș, în cale-i iese.

Se privesc în ochi mirate,
Poticnindu-se din cale,
Apoi pleacă speriate,
Fata-n deal și iada-n vale.

Și, pe unde fata trece,
Se prelinge dintrun stei
Un izvor cu apă rece
Și pură ca trupul ei.

Bea din apa fermecată
Setea să și-o potolească.
Vântul începu să bată
Și pădurea să vuiască.

Se lăsase înserarea.
Fata, felinarul scoase,
Abia mai zărea cărarea
Printre crengile umbroase.

Dar mergea cu pasu-i sprinten
În sus, către poeniță,
Unde, dincolo de pinten,
Se zărea o luminiță.