Uite bârlogul în care ascundeam floricele,
Uite salcâmul ce-l acoperea cu totul
Și toate acele ce le știam ale lui...
Pietroaie și fiare răsar din gura-i largă
Și scuipă miros de hoit acum,
Când soarele arde și ultima floare
Răsărită dintr-un cui.
E drept, e mult departe timpul
În care te-ascundeai în sânul lui,
Te-acopereai cu frunze moarte,
Așteptând să-ți aflu urma.
Nu te mai caut și nu aștept
Să-ți aud pașii desculți pe cale
Și totuși, într-o tresărire-mi pari
Ascunsă sub mormane de flori, de iarbă
Sau de frunze...
Acolo, unde înnoptam adesea, singuri, fără de lumină.
Uscate pietre, uscate timpuri,
Tăceri adânci și țipăte de păsări...
Doar luna a rămas aceeași,
Privindu-mă cu ochi sticloși, ca întotdeauna.
Iar tu, ești tot acolo, încercând
Să-ți scuturi haina de gângănii și pământ,
Cu furnici în părul moale și parfum de păpădie...
Doar surâsul tău șăgalnic mai ajunge pân' la mine.







7 iunie 2007