Ochii ardenti ai chipului angelic văd ape anemice
Prin freamătul frunzelor sângerii cum curg peste pietre,
Mai văd și cum vântul lin pe sub cerul adânc plutește
Ca niște versuri monotone.

Senzatia placuta a buzelor ei livide ce simt cum soarele apus arde
Pe chipu-mi de foc dau o satisfacție adânca
Precum e cerul înstelat și salcia răsfirată
Împartașind diafanele umbre.

Dar nu se știe cum niște false picături de ploaie
Fac totul sa dispara iar ochii mei umezi se deschid
Ca o poarta marea a unui palat aurit în care o istorie a pasiunilor abisale

S-a petrecut in vid
Și totul era nimic...