venise toamna. Bunica își pierduse acul.
pe semne că se răsucise nu-ș-cum spre fereastră
să-i bage ața
și nu l-a mai văzut. A dat alarma prin casă:
„Vedeți viu cum zburdați pe-aici,
să nu vă intre-un drac de ac în talpă!”
a pus în mișcare mătura, fărașul, cîrpa umedă.
nici un rezultat! „Și nu vă mai zbînțuiți atîta pe pat,
hai-hai! să nu vă intre dracul de ac în bucă!”
scuturat cuvertură, scuturat perne, pătură,
bătut saltea. Din nou nici un rezultat.
"Să aducem magnetul!" Eu am dat cu magnetul,
sora - cu fierul și cu descîntecul:
„Spune-mi, draaacule,
undeee-i acul buniciiii,
că de nuuu, ’ți dau cu fieru-n caaap
pînă cînd te-oooi omorîîî dii tooot!”

însă n-a mers la magnet. Nici la fier, nici la descîntec!
între timp se făcu toamnă definitiv. Am încheiat cu succes
culesul de vii. Bunica mînca un strugure chihlimbariu,
lăcrimos de chihlimbariu,
cînd deodată a simțit o înțepătură subțire în inimă:
„Uf! Ie-te unde-mi ierai! Mă speriasem că te-am pierdut!”