‘‘mai bine o cină cu prietenii, decât o familie uriașă’’
the severed garden, doors

fâșia ridicolă pe care se întind dorințele de asalt
o destinație a catafalcului, abia intuită, pune limba pe
măruntaie, le desface și presară lucruri pe care le vrem spuse
într-o conversație cu propriul creier, o glumă hamletiană
cu mâna ce împinge trupul într-o groapă
comună
a celorlalți, cei cusuți de panică, salvați de formol

eu nu sunt real
nu mai las nimic să se lămurească
acopăr ce-mi transmit ceilalți cu o pastă care desparte
răul meu de o bunătate generică. realul e al femeilor de plastic
ele nu consumă energia, nu întind mâna să fie mâncată
dar spun lucruri pe care le asculți încântat, atunci
se simte liniștea cu care nu mă obișnuiesc

o masă din care rup împreună cu familia celor slabi
pentru a deveni sănătos, o masă fericită cu picioare
de carne, o deplasare spre zona atrofiată
mută, asta-mi amintesc cel mai bine
și dinții tari mușcă din mine. ce altceva sunt dacă nu hrana
zilnică a celor deghizați, încremeniți în vase de apă
aruncați în amintiri calde, săpunite

mă împachetez în real, o lume a orbilor cu multe pleoape
pipăie și iubește atingerea izolată în afecțiunea ei

pachetele ajung totdeauna la o destinație cunoscută