încă mai sufeream de rău de autobuz. Luceferii
sufereau de rău de mare.

halal elev pilduitor! vomitam suficient de acidulat
la fiecare zece kilometri de șosea orizontală
însoțită de plopi perfect verticali și foarte rapizi,
nenorocindu-i pe cei mai bine gătiți decît mine pentru
plimbări prin oraș.

în cele din urmă aceștia îmi făceau vînt pe ușa din spate. Cu tot cu
bunel și paporniță. Aterizam în cîmp deschis,
unde mă simțeam ca acasă – vînt, buruian, ciocîrlii fără fonogramă,
orizont bun de prașă -, însă nu mai apucam să văd și eu
cum arată Chișinăul în zori.

Cînd ajungeam,
cam pe la amiază, bunelul îmi arăta cu degetul de jur
împrejur un Chișinău dogoritor.
înghețata mi se scurgea, ce porcărie! pe sub mînecă pînă la cot.
trăiam vremuri promițătoare, totuși!
îmi vedeam pentru prima dată cămașa vomată,
brodată cu tot ce mîncasem ca prostu-n ajun,
lipicioasă și umedă sub gulerașul stîng - exact locul
unde peste ani președintele republicii mi-a aninat Medalia Eminescu –
„pentru merite deosebite la propagarea poeziei naționale”.
Păi, că dacă n-am mai propagat-o și eu!
încă din fragedă copilărie...