astăzi am ieșit afară să-mi văd toamna. Am găsit-o
mult mai stinsă decât toamnele pe care le-am avut
cu alte, mult mai îmgălbenite, ocazii,
sub alți pomi, mai mult sau mai puțin fructiferi,
sub alte garduri, streșini, șenile, sub aripile altor îngeri,
mai mult sau mai puțin păzitori. De data asta
toamna mea părea mult mai pregătită
să-mi spună direct ce urmează să mi se întâmple.

toamna m-a atenționat că femeia care-mi place mie
îmi zice Nicolae
de parcă aș fi ultimul ei cuvânt, pronunță Nicolaie
de parcă aș fi singurul nume de Sfânt pe Pământ,
de parcă Nicolae ar fi
o gură de apă,
o gură de aer,
o gură de nicolae...

am revenit în casă. Mi-am dezbrăcat hainele
și m-am făcut tatuaj pe cumințenia pielea ei,
m-am depus până-n adânc de subsuoară.
i-am povestit ce anume mi-a spus cea de-afară
despre felul cum ea, cea din casă,
mă nesfârșește și mă nicolăiește.

și brusc între noi s-a așternut o fâșie de dragoste
ce seamăna leit cu toamna de-afară,
apoi s-a așternut peste tot
stratificat
și
zaharisit
nicolae.