în livreaua câinelui râios,
copacul
zbătându-se-n uscăciunea crengilor părăsite de frunze
urcă,
mereu urcă,
măturând cu brațele amorțeala zilelor duse de azi pe mâine,
întipărite pe cer.

“păsările-spun păstăile fără rod,
ele sunt de vină!”

“nu păsările, insectele.”-intră în vorbă vântul.

“nici vorbă!
te știm pe tine afemeiatule!
te ivești ca din senin, ziua în amiaza-mare si ridici fustele nevestelor!-sar opărite lăcustele.
seceta
i-a tocat
mărunt,
mărunt
avutul.”

dorința inimii de “a fi verde” nu mai cântă.
bucuria de a înmuguri nu mai freamătă.
numai:
fața cleioasă,
arsă
și-o ține agățată de masca de foc a soarelui.