Si-n camera se lasa frig ca intr-un cavou , si prin geamul brumat razbeste lumina galbena - a zorilor . Pe catafalc statuia lui prinde contururi precise , de caolin livid , de faianta . Si peste tot patul lui se proiecteaza oblic lumina ferestrei . Era o liniste mormantala...trupul lui statea nemiscat , scufundat in asternuturile albe ca neaua. Sufletul lui, inca nehotarat, plutea deasupra gandurilor care inca nu parasisera trupul rece, cu o singura fasie de viata in el...e greu de imaginat cum in acea fiinta de jad o inima calda inca se mai zbatea sa nu dea drumul atator sentimente ce au strabatut trupul acela livid...dar inca viu...singurul martor al acelui straniu si macabru ritual...franturi de imagini se mai formau inca in mintea din ce in ce mai incetosata a lui...omul prefacut in statuie de granit rece...imagini de o salbaticie si de o pasiune inimaginabila...ce, punand stapanire pe toate simturile pe care naiv crezi ca le stapanesti, ajung la o intensitate carnala, ce sfasie la prima privire, aruncata intro ultima zvagnire,fara puterea de a intelege macar de ce te aflii acolo......
...Lumina galbena a zorilor cadea oblic pe patul in care un adolescent, el, se chinuia zadarnic sa mai reziste pana cand cineva l-ar fi gasit si ar fi putut sa-l ajute sa gaseasca raspunsul la cea mai banala intrebare pe care o cunoaste orice om, dar de care depindea intrega fiinta a sa in acel moment...printr-un efort enorm el reusi sa rosteasca aceasta ultima intrebare...de ce?...
dar, aproape imediat, in adancul subconstientului sau o idee sinistra incolti, ca o mica umbra, dar care puse stapanire pe intrega sa ramasita de constiinta...''sunt singur...''...
In acel moment, o disperare ca un pumnal ascutit smulse ultima picatura de caldura din acea fiinta ce nu avea sa lipseasca nimanui...ultimul martor al ceea ce nimeni nu ar putea intelege vreodata...
Un tipat sfasietor insori sufletul lui zdrobit spre neant, in cautarea unui raspuns ce nu-i va fi niciodata dezvaluit... Si brusc, zornaitul isteric al telefonului. Tresare. Scoate un mormait gemut, ca un ecou al unei rani adanci si dureroase in timp ce se intoarce greoi si bolovanos. Orbecaie cu mana dupa receptor. Chiar daca se misca lent, simt o tensiune in gesturile lui. Nu gaseste receptorul. Maraie caineste si deschide ochii. Alo! Nu stiu de unde a aparut vocea asta calda, senzuala. Nu e vocea mea. Nu o recunosc. Cu toate astea buzele mele au rostit-o.
El a impietrit din nou. De data asta sta in capul oaselor, cu spatele lipit de perete, si ma priveste fix.
E livid.
Alo, insinuez din nou in microfon o suvitza de senzualitate pura...
Cine e acolo? - Raceala din receptor se transfera prin urechea mea in tot corpul.
Traiesc brusc o expeditie arctica. Gerul imi ciupeste obrajii, gatul, mai apoi sfarcurile sanilor, imi apasa cosul pieptului si coboara rapid spre picioare, trecand prin vortexul magic al pantecului.
Statuia s-a miscat.
Nu disting prea bine.
Perdeaua lacrimii unicat, intepenise intr-un turtur de gheata, imi obtureaza privirea.
Dincolo de frig, senzatia mainii lui puternice exploatand zacamintul placerilor carnale ascunse in pestera Muntelui lui Venus ma cutremura pe dinauntru.
Si vocea de la capatul celalalt al firului loveste din nou in peretii pantecului meu, ca un prunc inca nenascut:
Esti acolo ?
Durerea, placerea, panica... Toate izbucnesc simultan. Vocea nu se mai aude , el pune receptorul la loc , tacerea sfasietoare se intinde , din nou, ca o perdea peste camera intunecata de clipa ce avea sa urmeze , trupul se zvarcoleste apoi in patul ce-i era menit pe viata sa il omoare , sa il doboare , sa il ispiteasca si sa il lase constient in fiecare clipa a vietii sale de cruzimea lumii ce avea sa o infrunte si in viata asta si in cea care va urma .