viața noastră, amice este un poem
pe care ni l-a scris ploaia răzbind printre frunze
și pe care n-avem puterea să-l scriem noi,
să-l încrustăm cu vise, speranțe sau chiar
să-l înmiresmăm cu floarea aceea rară,
iluzia...

viața noastră, amice este un psalm pe care l-am citit
pentru prima oară în catehismul bunicilor,
simțind mirosul fraget al pâinii coapte în cuptor...
atunci am învățat că îngerii nu mor niciodată din noi
ci doar ne părăsesc temporar corpurile...

în mijlocul acestui poem voi săpa o fântână,
o voi hrăni cu visele tale
o voi hrăni cu lacrimile mele
să am ce să-ți ofer când te vor năpădi grijile lumii;
voi sădi apoi un copac în fântână
și nu-l voi mai uda
ne vom mira când îi vom vedea poamele,
nu vor avea nicio formă cunoscută
o să le culegem, o să le lăsăm să zboare
dimineața o să mă găsească
mirat că în noaptea aceea
am visat că mă voi trezi îmbrăcat în inocența ta...