Destinul îmi zâmbește fățarnic și perfid,
Văzând că-n disperare oprit stau la răscruce.
În calea vieții mele noi drumuri se deschid...
Cum pot să aflu calea ce spre lumină duce?

De-atâta timp cărarea m-a purtat prin beznă!
De-atâta timp ciulinii mi-au sfâșiat piciorul
Și colți dușmani de pietre m-au rănit în gleznă,
Că tot ce mă mai poartă e jalea mea și dorul...

De-atâta timp durerea mi-a fost însoțitoare
Pe drumul de-ntuneric și de singurătate
Că mi-a murit speranța în inima ce doare
Și – neiubit de nimeni – mă reascund în noapte...

Pribeag pe cărăruia cu meandre și suspine,
Pe lângă voi, adesea, pașii m-au purtat...
Eu, nevăzut și singur, v-am dorit doar bine!
Eu, nemângâiatul, dureri v-am mângâiat!

V-am alinat durerea cu suflet și cu sânge
Și tot ce-i bun în mine cu drag v-am împărțit.
M-ați sfâșiat cu sete, luptând a vă ajunge
Și-apoi, cu nepăsare, din nou m-ați izgonit!

Acum stau la răscruce, prea obosit să pot
S-aleg o cărăruie ce poate fi greșită...
Eu nu cer decât dreptul ca, până să fiu mort,
Să simt cum e iubirea curată și-mplinită!