domnișoara trădare


am pierdut cu tine tot dintr-o dată
ca la un joc de noroc pe care nu-l cunoșteam.
apoi mi-ai stropit zăpezile cu cerneală
visurile mi le-ai dizolvat în alcool.

cine ești tu, prietenă a prietenului meu
umbră a umbrei mele alergând peste case
pe trotuare subțiri, acaju și peste suflete de mătase?

de unde să te privesc
să-mi recâștig, să-mi redai
marea cea mare și pavilionul pirateresc?

mi-e frică de tine să nu-mi iei, mai departe
și istoria, ghicitul în stele, ce mi-a mai rămas din trupul
biciuit pe dinafară și pe dinăuntru
tandemul cu valurile care mă adulmecă, mă spală
cu o fâșie din tine strălucitoare
cu tatuaje de stele și vieți cu aromă de licoare

ce vrei să-mi mai iei? timpul – de-abia scăpătat la amnar
carnea jucată la zar, gustând din carne
igluul respirației care nu ajunge până la capăt
sau furia vieții mele de uzine roz
producînd urlete pe bandă...

ce să îmi mai iei tu – furato, nebuno
neîntâmplato

uite de-acum vom juca simplu, un joc al meu
care se cheamă uitare
un joc care te face fericită dar doare
în care tu ai să mă uiți pe mine
și eu am să mă uit pe mine

pentru că deja am pierdut cu tine silabă de silabă
picioarele tale frumoase, o fărâmă de dor și ultima diligență.
cine ești tu, după atâtea pierderi și cuvinte,
domnișoară trădare și doamnă indecență?