.. se aude în noi cum ni se face greață...
ne dor șalele-n gât cu dorul de muncă,
mai dăm pe apa Sâmbetei după Vineri cu-o brâncă
- mușchiul de sticlă al lenii - de dimineață....

.. ne doare și gingășia pietrelor de moară
ce doar în sufletul de stâncă prinde colț..
oricâtă vreme rea trăznește-n carne câte-un bolț,
de ea-Durere tragem - și lacrimile noastre ară..

.. așa-i zidit din moși strămoși și babe...
n-ai cui unde bate nici cu ce să dai ,
dulce-i reveria verzilor săi cai...
cine poate - poate ... cine nu ? - să crape ...
.. ori "să ce" ?



Dedicație absurdă unui Cărtărescu ( 5 mai 1993 )