clișeu

Venisem târziu acasă după o zi minunată și o seară încântătoare petrecută cu iubita mea. Aveam 24 de ani, o iubită, o colecție de hit-uri cu muzică bună, o vilă veche dar elegantă și bine aranjată, o mașină japoneză. Eram relaxat. În fața mea se găsea un pahar cu whiskey cu gheață.

ora 00:00

Goliciunea miezului de noapte, rotunde, orele sunt coapte
de-a lungul razelor de ceață. Acum învață timpul să deschidă
misterioase văi, ce prind misterioase firi în crisalidă,
ce poate-acel cocon să nu ofere, peste mirări și șoapte?

s-a auzit poarta lovită de vânt
sau nu a fost vântul?
sau nu a fost poarta?
sau

câteva secole aștept să se întâmple ceva poarta vântul din nou
whiskey-ul meu așteaptă în cuib de sticlă și-n cuibul palmelor mele tremurânde

tremurânde?!
tremur de …

clișeu

Sorb o gură de băutură care îmi arde plăcut gâtul. Mă reazem de canapea, îmi dau capul pe spate, închid ochii, ascult muzica ce pătrunde în mine, valuri, valuri. Bat ritmul ușor cu talpa piciorului stâng. Sunt din nou liniștit.

ora 00:01

Nimic nu e ceea ce pare să fie, nici o stafie nu umblă-n papuci,
de unde atâta liniște, de unde atâta împăcare, se pare
că nimeni nu vede demersul timpului dincolo de stare
dincolo de cele-nțelese și, deopotrivă, dincolo de năluci.

o bătaie/nebătaie puternică/neputernică
în ușă
singurul lucru încă stabil
încă
capul brusc săltat piciorul oprit paharul răsturnat
presimt pe
cineva
dincolo de
ușă

vîntul poarta bătaia ușa

clișeu

Intrigat mă întreb cine poate fi la această oră. E sigur că nu mi s-a părut mai devreme. E cineva la ușă. Dar cum de a îndrăznit să pătrundă în curte? Mă duc la ușă, ezit, dar un nou ciocănit, delicat aș putea spune, mă face curios. Deschid. În prag o femeie tânără mă privește cred, bucuroasă:
-Știam că ești acasă, știam că nu dormi, așa că am îndrăznit să vin.
-Cine ești?, întreb după câteva clipe, timp în care mi-am lăsat privirea să alunece pe trupul ei. Deja îmi plăcea și nu-mi explicam de ce, știam că va fi o noapte în doi


ora 00:02

Dau roată prin culori, dau roată prin curbe, molatice vise,
ni se pare mereu, c-ale noastre înțelepciuni promise,
sunt ale veșniciei ce trece prin noi. Defilând mortuar
veșnicia-prostituată întoarce câțiva metri de îngeresc trotuar

apocalipsa
era adepta modei psycho
„paiete și extravaganță”

(Paco Rabanne
„douăsprezece rochii experimentale și greu de purtat o rochie de aluminiu poate fi purtată oriunde”

Jean-Louis Scherrer
„rochii drapate roșii, imprimate broderii de inspirație barocă museline dantele cu ochiuri largi fire metalice”

Andre Courreges
„rochii-hublou impermeabile-parașută pălării-platou modele simple rigide pătrățoase lucrate din plastic”

Claude Montana
„femeia triunghi îmbrăcăminte foarte mulată din piele colorată”

Gianni Versace
„costumele pentru cincisprezece spectacole de balet”

Thierry Mugler
„Impermeabile din latex sutiene din metal slip din blană pene rochii din blană de maimuță gulere Mao pantaloni-fus”

Takada Kenzo
Vivienne Westwood
Jean-Paul Gaultier
John Galliano)

Apocalipsa

cu sutiene conice slip de blană pene rochie-hublou din aluminiu roșie imprimată museline dantele cu ochiuri metalice impermeabil din latex pantaloni din piele colorată foarte mulați pălărie-platou
de purtat oriunde
inclusiv la întâlnirea cu mine

le-am scos indefinibil de încet
mi se părea că trec ore zile decenii secole ere
aici un șiret
dincolo o cataramă
o dantelă complicată
un nasture
o capsă
un fermoar

eram eu și apocalipsa mea goală
eu eram încă îmbrăcat
neapocaliptic


clișeu

Stătea acolo, în fața mea, goală, privindu-mă înfiorată de dorința pe care o simțea vibrând în mine. Am luat-o ezitant în brațe, dar reacția ei a fost splendidă. Trupul ei s-a mulat după al meu, alunecând ușor pe covor, amândoi înlănțuiți. Rosteam în neștire numele ei. Îmi plăcea enorm cum suna și oricât mă gândeam printre gemete și fâșâitul trupurilor, nu-mi dădeam seama de ce.

ora 00:03

De la-nceput pân’ la sfârșit dezastrul e înscris în noi
Oricâte îndoieli avem, oricâte mii de dezertări
degeaba, totu-i erodat și-n secol ani-s depărtări
ce ne apar într-o secundă, îndepărtându-se de roi.

apocalipsa gemea în mine
mi se înmuiau
mi se întăreau
mușchii zilelor ce treceau prin noi

frigide
erele
se lipeau de pielea-mi plină de praful relativității einsteiniene
plecam spre toate țărmurile columbiene
spre toate gravitațiile newtoniene
cu toate energiile maxvellice
încordate de principiul incertitudinii heinsenbergiene

geloase
spațiile riemaniene își strigau din neființa practică confuzia spre mine
pendulul foucaultian mă trimitea când spre dreapta când spre stânga când afară când în interior
mă amestecam în curbele gaussiene precum legumele într-o ciorbă de post
mă integram și mă derivam leibnizian
pe altarul
moale
al iubitei mele regăsite
apocalipsa

depășite
amintirile mele
iubirile mele
durerile mele
bucuriile mele
secundele vieții mele high life
hainele mele stilate
muzica mea
băuturile mele preferate
își strigau stricăciunea efemerului regăsit

clișeu

Amândoi, întinși pe blana călduroasă ce acoperea podeaua ceruită, ne zâmbeam față în față, satisfăcuți unul de celălalt. Ea ridicându-și capul se sprijini în cot, privindu-mă în continuare.
- Vreau să-ți arăt ceva. Ceva din ceea ce conține valizele mele.
Valize? Abia acum le vedeam pentru întâia oară, cum rămăseseră lângă ușă, acolo unde ea le lăsase. Cum de nu le observasem până acum? M-am uitat mai atent la ele, intrigat de propunerea - aparent ciudată, dar la urma urmei de ce ciudată – pe care mi-o făcuse de a-mi arăta conținutul lor. Oare mă reținea ceva? Oare presimțeam ceva rău? Vedeam deja?

ora 00:04

Ce zbatere-adâncă, ce stâncă-trecută dorința de liniște e,
continuu în timp, continuu în spațiu ființa-apă trezește
nepătrunse simboluri, nicicând deslușite, nicicând ferecate,
îndeajuns de zadarnice, îndeajuns de utile, vagi albii secate.

am văzut șapte sfeșnice de aur/șapte stele/sabie ascuțită cu doua tăișuri/cheile morții veșminte albe/cheia/cunună/stâlp/aur lămurit în foc
tron/piatră de jasp și de sardiu/douăzeci și patru de scaune
șapte făclii de foc mare de sticlă/patru ființe, pline de ochi, dinainte și dinapoi
o carte scrisă înăuntru și pe dos, pecetluită cu șapte peceți/alăuta/cupe de aur
cal alb/arc/cal, roșu ca focul/cal negru/cântar/cal galben - vânat și numele celui ce ședea pe el era: Moartea/sufletele celor înjunghiați
șapte trâmbițe
carte mică, deschisă
trestie/doi măslini și cele două sfeșnice
balaurul
fiara, care avea zece coarne și șapte capete
șapte cupe de aur pline de mânie
cele șapte urgii

și m-am văzut pe mine cel adevărat dincolo de timp neputincios îmbătrânit cu hainele mirosind a mucegai și a mizerie îmbâcsită cu fața și trupul brăzdat de riduri adânci crevase negre prin piele și prin creier singur o singurătate de sfârșit de lume sub un soare rece roșu fără metafore fără frumusețe fără trufie doar cu o nemărginită deznădejde și lașitate eu cel de dincolo de mine mai departe decât cel departe de timp și de spațiu eu departe de orice gând al meu departe de orice trup al meu

așteptând
să se închidă
valizele pline cu apocalipsă

ce sterp, ce gol

Ce sterp, ce gol, ce chin din alcool, fantasme creează
prin podul senin, peste-un pod preauman, ce visează
umanul din noi. Sunt sterp, da, sunt gol dar exist,
e-un răspuns egoist la-ntrebarea directă, de ce mai rezist

e o frică în gestul cuvânt

E o frică în gestul cuvânt, e o clipă chiar de nu sunt?
Ce este acea dureroasă durere, un simplu cuvânt
sau vrere întotdeauna supusă? Mă întind peste miriști
și-mi trimit clipirea spre soare, sunt ceea ce nu există în liniști.

clișeu

- De ce te sperii, mă întrebă aparent mirată, deși era clar motivul, vine un moment când îi vizitez pe toți. Nimeni nu poate rezista unei înfățișări cu mine, nimeni nu-mi poate rezista, je suis la femme fatale, vampa prin excelență, nu te necăji mai mult decât trebuie”. N-am reușit să mai scot un cuvânt până când a plecat. S-a îmbrăcat zâmbindu-mi mereu și repetând:
- Vine un moment când îi vizitez pe toți, pentru că toți au apocalipsa în sine. Încearcă să înțelegi asta”. Și-a strâns de pe jos conținutul valizelor și fără efort l-a ordonat milimetric în acestea.
- Vreau să-ți las ceva care să-ți amintească de mine, pentru că sunt sigură că viața ta va fi altfel de acum înainte, spuse și, fără să pot observa, eram în continuare întins pe covor, lăsă un obiect lângă paharul cu whiskey. Nu eram curios, nu mai eram curios, nu mai puteam fi curios, în legătură cu obiectul respectiv. M-a părăsit așa cum venise, extravagantă, fără să pot rosti un cuvânt. Eu am rămas altfel.

ora 00:05

Fur apocalipsei ce-i prezentă-n mine, stropul de candoare
și-ii păstrez aroma printre catastrofe, oameni și altare
făr’ a ști de fapt care-i sensul ei. Totu-i personal și-ii trăit incert
ziua ca și noaptea, nașterea și moartea, totul e inert

s-a auzit poarta lovită de vânt
sau nu a fost vântul?
sau nu a fost poarta?
sau

Vizitez absurde firide, în creier îmi prind agnostice bride,
gândesc și sunt gol.
Marmoratice vise, prinse în palme, își storc seva în blide,
în lume sunt sol.

Mă strecor printre goluri și îmi prind rădăcinile-n soluri
suspendat printre clipe.
Redundante abisuri, infinituri prinse-n cochilii și-n visuri
eu, fumul din pipe.

mi-am băut whiskey-ul
m-am îmbărbătat
„nu-i nimic doar o simplă apocalipsă personală trece fiecare o are fiecare se găsește mai devreme sau mai târziu față-n față cu ea”

o simplă apocalipsă personală
la oră târzie din noapte
și-atât de devreme

ce moștenire-mi lăsase?