copacii nu-și mai deschid punți ochilor mei
un tablou cu arabescuri de hărți mă fixează
soarele se cufundă degetele se întind pe canava
curgînd în sinusoide
nu mai ajung să apuc

e efortul de a te infiltra mereu prin alte rame
traversînd fante întunecate
și alergi spre ultimele raze
fuga îți este prinsă în nervuri de vitraliu
scrise mereu peste lumină

pulsezi ca anotimpul încuiat sub bolți de ploaie
rămas să moară în struguri
ce nu s-au copt îndeajuns
ai simțit făcîndu-și cuib în palma ta acele raze
cînd te-ai trezit ți-au alunecat printre degete.
nu mai poți decît să-ți trasezi fuga pe o sferă de hîrtie
prin vreme
nefiresc de întinsă.