CIUTA


Ceva era tulburător în zare,
Și ochii vii ai ciutei stau țintiți,
Din văi răzbat noi urlete de fiare,
Iar nările-i țâșnesc aburi fierbinți.

ÃŽn toamna asta nu avuse parte
De cerbul ei măreț, imperial,
Pădurea-și dezbrăcă frunzele toate ,
Lăsând-o și mai singură pe deal.

Iar ochii ei erau o noapte-adâncă,
ÃŽn care se-oglindea ceru-nstelat
Și ea chema mereu, încă și încă,
Doar poate auzi-va cel chemat.

Știa că-n vale se trezește moartea,
Din somn de peste zi, și-o va căta,
Dar ea continuă să-și cheme partea,
Sperând că zeii o vor asculta.

Aleargă tot mai sus, pe stânci înalte,
Cătând mereu, în steiuri, un răspuns...
Pare-se , codrul e vrăjit de moarte
Și tot ce-i viu este ținut ascuns.

Nu s-a trezit nici când atinse piscul
Și încă mai credea în Paradis
Când, săgetând prin aer spre înalturi,
Frumoasa ciută cădea în abis.